Aparate foto

marți, 25 mai 2010


miercuri, 3 martie 2010

Testament (Să nu mă uiţi...)

A trecut timpul meu,
Ca o floare veştejită în eternitate...
Dar tu, copile, eşti mai tânar ca oricând,
Urmează drumul tău, şi depărtează-ţi de la mine orice gând!

Mă sting încet, acum, când îmi rămâne
Doar amintirea că am fost a ta.
Eu am să plec curând din lumea asta,
Să te renaşti, copile, din cenuşa mea!

Să nu uiţi mai apoi de firele de iarbă,
Pe care-odată păşit-am amândoi!
Să le mai uzi, din când în când, copile,
Cu-o lacrimă, când te-oi gândi la mine!

Să nu uiţi marea, cum a fost odată,
Şi să o laşi să plângă-a noastră, crudă soartă!
Să te prefaci din când în când vrăjit,
De-al nostru Soare de la răsărit!

Urmează calea ce ţi-a fost croită,
Şi nu trăi-ntr-o amintire de demult!
Dar nu iubi, pe nimeni, aşa mult,
Cum ai putut să mă iubeşti pe mine!

Să nu mă uiţi, copile...

Pierdutul meu

Privesc în jurul meu şi mă-nspăimânt
Când văd câte-au pierit pe lumea asta,
Când culeg flori ce au corole gri,
Şi când naiv, încă te-aştept să vii.

O viaţă, libertate, şi-un sărut.
Acestea, şi-ncă multe-am mai avut!
O cale goală, şi-o poveste la apus,
Un El ce l-am iubit mai mult decât nespus.

Dar pentru ce ajungem să simţim acestea?
Atâta dor, şi-atâta foc nestins...
Şi pentru ce luptăm pe lumea asta,
Când ştim că-ntotdeauna, legea firii a-nvins?

Astăzi am înţeles, şi le reneg pe toate:
Şi teorii sofiste, şi destin, şi moarte.
Şi ca să pot lupta oricât ar fi de greu,
Eu am ales să cred în Dumnezeu!

A fost o zi când am ţinut oceanu-n palme
Şi Luna, şi Pământul, cu-acel El cu tot
Şi, ca ei toţi, am fost un cuplu pământesc o vreme
Dar nu m-a înţeles, săracul, mai deloc!

Ce ai crezut? Că dragostea-i carte deschisă?
Mă doare, dragul meu iubit...
Care te joci şi-acum, probabil, ispitit,
Cu mucul de la o ţigare-aprinsă.

Noi nu eram femeie şi bărbat,
Ci eram o prinţesă şi un Soare!
Însă cu timpul, toate s-au schimbat
Şi plâng, şi plâng mereu, şi e trist tare...

Dar sufletul e un războinic blând,
Şi-ncearcă să se vindece mai bine.
Poate nici eu n-am fost ce ai crezut,
Poate de fapt, tu nu m-ai vrut pe mine...

Am renunţat, cândva, la totul pentru tine
N-am mai ştiut de lume, nici de mine...
Dar cum nimic pe-acest Pământ nu ţine, te-am pierdut
Îţi poruncesc să te ridici din nou pe cerul meu, Soare decăzut!

Acum eşti singur, căci toţi te-au lăsat.
A fost totuşi prea grea pedeapsa ce ţi-ai luat!
Nu plânge însă, al meu scump odor,
Eu ţi-am promis: te voi iubi pân' am să mor!

Şi totuşi, am să schimb acum ceva:
Eu n-am să mor în veci, căci voi trăi prin arta mea!

Am pornit amândoi la drum (Dragă tu...)

Am pornit amândoi la drum într-o iarnă,
Dar cred că tu m-ai uitat pe undeva...
Îmi amintesc doar că am căzut în zăpadă,
Şi nici măcar nu ai privit în urma ta.
M-am ridicat singură, înfrigurată şi am alergat după tine,
Până ce te-am ajuns din nou, iubirea mea!

Am pornit la drum când totul ne stătea împotrivă,
Şi-am doborât troiene-ntregi de nea,
Dar ne-am împiedicat, ca proştii, de-o castană,
Ce rămăsese-n drumul nostru de-astă toamnă.

Te-am ascultat când mi-ai cântat tristeţea ta.
Eram aşa de slabă, şi-n micimea mea,
Tot ce puteam să fac pe lume era să te-ador.
Ce bine-ar fi, măcar acum să ştiu,
Că ai simţit şi tu atunci, acel fior!

După ce te-am cunoscut, mi-am făcut prieteni noi:
Acceleratul, Rapidul şi Intercity-ul din zori.
Cu cel din urmă nu m-am împăcat, căci costa mult,
Aşa că nu am mers cu el mai mult de trei sute de ori.

Aş vrea să-ţi scriu versuri frumoase,
Dar nu mă lasă bolnavul în mine căzut:
Sufletul meu e în convalescenţă,
De când ultima oara m-ai pierdut...

Citeşte-mi, dragă tu, aceste rânduri,
La care încă mult aş scrie, dar închei acum;
...căci mă grăbesc să-ajung la tine-n gară,
Îţi scriu din tren, şi-ţi spun c-ajung pe seara!

Vals

Te-am visat cum mă iubeai într-un vals fără sfârşit.
Era mereu prima zi şi nu aveam nici temeri, nici gânduri apăsătoare.
Eram doar noi doi într-o lume ce semăna cu un infinit,
Şi-aveam la orice pas, alături, razele de Soare.

Am visat cum îmi cuprindeai mâinile într-ale tale,
Şi îmi sorbeai tot sufletul prin mii de sărutări,
Cădeam atunci plăpând în ale tale braţe, şi-a ta cale,
Spre care mă-ndreptam fără să-mi pese de urmări.

Mai ştii tu oare peste ce-am trecut cândva?
Când toate-n jur păleau în efemeritate...
Însă păstram cu-atâta uşurinţă-acolo, undeva,
Tăria unui vis ce-avea întâietate.

Mai crezi tu oare-n acel vals feeric,
Şi-n jurământul sfânt pe care l-am făcut?
O, Doamne! Cât aş vrea ca acel timp angelic,
Să ţi-l mai aminteşti măcar aşa, din când în când...

Te am alături, dar mi-e dor de tine,
Şi-ncerc să mă reconstruiesc din umbre, dar mi-e greu
Nu ştii cât îmi lipsesc acele nopţi senine,
Şi-acel prim vals, care va dăinui mereu!

Poezii

După mult timp, mai exact cinci ani, de când am făcut o bine-meritată pauză din a scrie poezii, din diverse motive printre care, recunosc, şi lipsa de insipiraţie, pot să spun acum că muzele m-au invadat din nou. :D
Mai exact, concursul între liceeni, LicArt (www.licart.ro) a fost cel care m-a determinat să arunc o privire înapoi, la una dintre cele mai mari pasiuni ale mele.
Din păcate, am constatat cu stupoare, că cei de la LicArt nu prea pun accent pe poeziile clasice, cu rimă, ritm, măsură etc., ci pe cele moderne, cu vers alb şi concepţii abisale. Filozofia vieţii şi ideile adevărate trebuie, din punctul meu de vedere transmise într-un mod cât mai clar şi accesibil, care, nu echivalează nici pe departe cu lipsa esteticii. Aceasta este ultima luna când mai pot trimite o poezie, aşa că am să fac tot posibilul să îndeplinesc criteriile după care se ghidează dumnealor. Dar, până atunci, voi posta şi pe blog o parte din cele mai recente poezii ale mele.

joi, 25 februarie 2010

Învăţaţi să alegeţi ce vi se potriveşte mai bine

Sau, cum spune englezul...''what best suits you''. Voi reveni altădată cu o nouă discuţie despre perspectiva venirii sfârşitului lumii, dar astăzi, am decis să mă opresc asupra unui subiect de importanţă majoră pentru orice elev: alegerea profesiei.
De mică mi-au plăcut cel mai mult materiile de uman, unde de altfel, mă făceam şi remarcată ( compuneri, poezii, participarea la olimpiade de română, engleză etc.) Am vrut să aleg profilul uman, dar pe ultima sută de metri m-am răzgândit în favoarea celui real. Note mari aveam la toate materiile, dar eu voiam să excelez la cele care mi-au plăcut întotdeauna.
Avalanşa de sfaturi pe care le-am primit, după cum am mai spus, m-au făcut să înclin balanţa în favoarea profilului real: ''Ai mai multe posibilităţi la facultate etc.'' Nu pot să spun că regret ce am făcut, pentru că această alegere m-a ajutat să am o gândire mult mai logică, să privesc lucrurile mult mai REALIST.
Deşi nu am mai avut la fel de mult timp pentru materiile care mă interesau pe mine, am continuat să mă refugiez în ARTĂ, ori de câte ori găseam răgaz să o fac.
Cu toate acestea, decizia mea de a continua în acest domeniu, departe de şiruri, funcţii, şi determinanţi este acum, mai sigură ca niciodată! Pentru că, drept vorbind, nu mă văd lucrând toată viaţa cu ochii într-un monitor colorat şi plin de numere. Traseul meu e altul, iar eu l-am ales demult!
În concluzie, ceea ce vreau să spun este că voi toţi, elevi care citiţi acest post, să învăţaţi, să învăţaţi tot ce puteţi, pentru a şti exact ce vreţi să alegeţi mai departe. Acaparaţi toate domeniile, interesaţi-vă, studiaţi, iar astfel, veţi şti cu siguranţă ce drum să urmaţi.
Acestea fiind spuse, mult succes în alegerea profesiei ideale!

duminică, 21 februarie 2010

Sfârşitul lumii

Pe tema sfârşitului lumii, sau a apocalipsei, s-au discutat multe...dar nu au fost mulţi cei care au pus cu adevărat punctul pe ''i''. Şi nu, nu vorbesc despre prea-cunoscuta ipoteză ''2012'', ci strict despre ce se spune în Biblie despre acest lucru.
''Nici îngerii din cer nu ştiu'' când va fi ziua, aşa că să nu ne mai frământăm pentru toate aberaţiile care apar zilnic, la orice moment, al cărui unic scop este manipularea populaţiei.
Eu vă dau un sfat sincer, şi cel mai potrivit: Citiţi Biblia! Citiţi-o de la cap la coadă, şi nu pe sărite! Nu luaţi de bun nici ce veţi afla de la mine, nici ce veţi afla din alte părţi! Acolo este adevărul, acolo trebuie să îl căutaţi!
Desigur, şi eu am avut multe dubii, şi mi-am pus multe întrebări legate de acest subiect.
În clasa a 6-a, când am aflat pentru prima oară de la profesoara de religie despre semnele venirii apocalisei, am rămas, într-un fel, terifiată, într-altul fascinată, şi într-altul liniştită pentru că aveam convingerea că ce a spus ea se va întâmpla peste mult, mult timp!
Nu voi ţine acum niciun discurs despre cipuri, numere ''ciudate'', GRIPE INVENTATE, sau multe altele despre care deja ştiţi şi voi destul de multe.
Am să mă opresc, aşadar, asupra unui singur aspect, un pic mai sensibil decât toate celelate: schimbarea în rău a oamenilor! Poate cei mai mulţi dintre voi, din cauza atâtor treburi şi probleme de zi cu zi, nu reuşiţi să mai studiaţi un pic mentalitatea oamenilor, şi felul în care se transformă ea. Oamenii sunt răi, din ce în ce mai răi! Ne mulţumim din ce în ce mai puţin cu ceea ce avem! Nu contează că acum avem la dispoziţie aproape orice, şi oricând, pentru că tot nu e de ajuns. Nu ne mai ajunge o singură maşină cu care să ne putem face treaba la servici, şi cu care să putem călători când e nevoie. Trebuie să fie mai multe, eventual dintre cele de ultimă oră!
Ne-am pierdut încet, încet, valorile spirituale, şi suntem din ce în ce mai materialişti. Nu mai cunoaştem cuvântul ''modestie'', acum considerăm că ''a fi modest''=''a fi prost''.
Nu mai mergem la biserică, numai ştim să deosebim cu adevărat binele de rău, şi ne lăsăm influenţaţi şi manipulaţi de tot ceea ce vedem şi auzim prin intermediul mass-mediei.
Iar cei care încă mai fac lucrurile cum trebuie, sunt, din păcate, din ce în ce mai puţini, şi, în cele mai fericite cazuri, reuşesc, până la final, să nu se ia şi ei după restul.
În toate acestea constă sfârşitul...de aici porneşte totul, de la răutatea din noi! De la dorinţa nepotolită, de la setea acută de a avea, de a stăpâni din ce în ce mai mult! Din cauza noastră suferă şi natura, din ce în ce mai mult! Din cauza indiferenţei noastre şi a RĂUTĂŢII din noi!
Şi nu, nu mă voi feri să pomenesc despre această RĂUTATE pe tot parcursul acestui post.
Suntem răi şi mândri, din ce în ce mai mândri, iar această mândrie prostească ne împiedică să mai vedem clar în jurul nostru, ne spală creierul...
Se spune, desigur, şi în Biblie despre această schimbare în rău a oamenilor, şi este văzută drept un alt semn al venirii apocalipsei. Aşa că, oameni buni, aflaţi că sfârşitul ni-l vom aduce noi singuri!
Nu am ţinut morţiş să pomenesc de prea multe ori despre dogmele religioase în acest articol, pentru că sunt convinsă că, cei mai mulţi dintre voi, la vederea unor menţiuni religioase, veţi închide din start pagina acestui blog. Am scris însă, despre lucruri clare, evidente, care se întâmplă în jurul nostru!
Terra a fost o planetă bogată, frumoasă, unică, cu multe resurse pentru toţi! Cu resurse care acum devin din ce în ce mai puţine! De ce? Răspunsul e simplu: din cauza noastră, care nu ne mai potolim de atâtea bogăţii. Suntem nebuni, suntem bolnavi după un trai de lux! Iar asta ne va aduce sfârşitul...

-AO

joi, 18 februarie 2010

Începutul

Începutul e greu...la fel şi cu acest blog. Sunt dăţi în care setea de a scrie ceva, de a spune ceva, nu mă lasă să mă focalizez asupra niciunui alt subiect. Am multe de spus...Foarte multe lucruri care, vă asigur că, într-un mod sau altul, ne preocupă pe noi toţi. Nu am să încep însă să vă obosesc de acum, pentru că deja e târziu şi mâine am şcoală. Un alt lucru pe care doresc să îl menţionez înainte să finalizez acest post este faptul că nu am crezut niciodată că voi ajunge să îmi creez un blog. Prefer clasicele metode de a transmite: poezii, poate şi un roman, un stilou, o foaie de hârtie...dar de, ''animalul social'' din mine a decis că, poate în aceste timpuri este mai uşor să te faci auzit prin această imensitate virtuală numită internet.