Am pornit amândoi la drum (Dragă tu...)

Am pornit amândoi la drum într-o iarnă,
Dar cred că tu m-ai uitat pe undeva...
Îmi amintesc doar că am căzut în zăpadă,
Şi nici măcar nu ai privit în urma ta.
M-am ridicat singură, înfrigurată şi am alergat după tine,
Până ce te-am ajuns din nou, iubirea mea!

Am pornit la drum când totul ne stătea împotrivă,
Şi-am doborât troiene-ntregi de nea,
Dar ne-am împiedicat, ca proştii, de-o castană,
Ce rămăsese-n drumul nostru de-astă toamnă.

Te-am ascultat când mi-ai cântat tristeţea ta.
Eram aşa de slabă, şi-n micimea mea,
Tot ce puteam să fac pe lume era să te-ador.
Ce bine-ar fi, măcar acum să ştiu,
Că ai simţit şi tu atunci, acel fior!

După ce te-am cunoscut, mi-am făcut prieteni noi:
Acceleratul, Rapidul şi Intercity-ul din zori.
Cu cel din urmă nu m-am împăcat, căci costa mult,
Aşa că nu am mers cu el mai mult de trei sute de ori.

Aş vrea să-ţi scriu versuri frumoase,
Dar nu mă lasă bolnavul în mine căzut:
Sufletul meu e în convalescenţă,
De când ultima oara m-ai pierdut...

Citeşte-mi, dragă tu, aceste rânduri,
La care încă mult aş scrie, dar închei acum;
...căci mă grăbesc să-ajung la tine-n gară,
Îţi scriu din tren, şi-ţi spun c-ajung pe seara!