Pierdutul meu

Privesc în jurul meu şi mă-nspăimânt
Când văd câte-au pierit pe lumea asta,
Când culeg flori ce au corole gri,
Şi când naiv, încă te-aştept să vii.

O viaţă, libertate, şi-un sărut.
Acestea, şi-ncă multe-am mai avut!
O cale goală, şi-o poveste la apus,
Un El ce l-am iubit mai mult decât nespus.

Dar pentru ce ajungem să simţim acestea?
Atâta dor, şi-atâta foc nestins...
Şi pentru ce luptăm pe lumea asta,
Când ştim că-ntotdeauna, legea firii a-nvins?

Astăzi am înţeles, şi le reneg pe toate:
Şi teorii sofiste, şi destin, şi moarte.
Şi ca să pot lupta oricât ar fi de greu,
Eu am ales să cred în Dumnezeu!

A fost o zi când am ţinut oceanu-n palme
Şi Luna, şi Pământul, cu-acel El cu tot
Şi, ca ei toţi, am fost un cuplu pământesc o vreme
Dar nu m-a înţeles, săracul, mai deloc!

Ce ai crezut? Că dragostea-i carte deschisă?
Mă doare, dragul meu iubit...
Care te joci şi-acum, probabil, ispitit,
Cu mucul de la o ţigare-aprinsă.

Noi nu eram femeie şi bărbat,
Ci eram o prinţesă şi un Soare!
Însă cu timpul, toate s-au schimbat
Şi plâng, şi plâng mereu, şi e trist tare...

Dar sufletul e un războinic blând,
Şi-ncearcă să se vindece mai bine.
Poate nici eu n-am fost ce ai crezut,
Poate de fapt, tu nu m-ai vrut pe mine...

Am renunţat, cândva, la totul pentru tine
N-am mai ştiut de lume, nici de mine...
Dar cum nimic pe-acest Pământ nu ţine, te-am pierdut
Îţi poruncesc să te ridici din nou pe cerul meu, Soare decăzut!

Acum eşti singur, căci toţi te-au lăsat.
A fost totuşi prea grea pedeapsa ce ţi-ai luat!
Nu plânge însă, al meu scump odor,
Eu ţi-am promis: te voi iubi pân' am să mor!

Şi totuşi, am să schimb acum ceva:
Eu n-am să mor în veci, căci voi trăi prin arta mea!